Turcia altfel 18 – Istanbul 1
(timp citire: 15 minute)
Imi este foarte greu sa descriu orasul Istanbul conform tiparului de articole scrise pe blogul Turism Cultural, în sensul ca am nevoie de o documentare uriasa dar si de traduceri foarte multe pentru a pune cap la cap tot ceea ce înseamna metropola în totalitatea si unitatea ei.
Istanbulul este un oras imens, întesat cu istorie si locuri turistice faimoase în toata lumea.
Cine n-a auzit de Sfânta Sofia? Cine n-a auzit macar de Palatul Topkapi sau de Podul Galata sau de Turnul Galata sau de Marele Bazar din Istanbul?
Pe lânga sutele si miile de ghiduri turistice, unele exceptionale ca descriere, ce rost mai au urmatoarele articole pe care le voi scrie despre Istanbul? Ce sa mai adaug la aceste descrieri?
Imi este usor sa scriu articole despre orasul antic Myra, despre orasul subteran Derinkuyu din Capadoccia sau despre caravanseraiul Sultanhani din apropierea orasului Aksaray, însa, Dumnezeule mare, ce sa mai adaug eu la milioanele de pagini care descriu Istanbulul?
Si totusi o voi face, la modul simplist, nu ca un ghid turistic ci sub forma unui traseu, circuit, nu stiu cum sa-i spun, traseu care s-ar putea sa va fie de folos daca aveti de gând sa vizitati vreodata uriasul oras.
Si mai stiu ca Istanbulul nu se va schimba atât de usor din punct de vedere turistic, asa ca sunt sigur ca acest mini-ghid va fi valabil si peste zece ani.
Voi descrie megalopolisul asa cum l-am vazut si înteles cu proprii ochi, asa cum l-am simtit si trait, povestindu-va ca si cum ati fi acolo, cu mine.
Va recomand sa va duceti sa-l vizitati, în ciuda atentatelor care l-au zguduit în ultima vreme, atentate care se pot produce în oricare din orasele faimoase ale Europei (vezi atentatele de la Madrid, Londra, Paris etc).
Noi colegi în ale calatoritului
In aceasta a doua excursie în Turcia (în total am fost de trei ori în Turcia) ni s-au alaturat trei studenti frumosi: doi tineri viitori medici dar si viitor cuplu (Luisza si Radu) si o fata, Ruxandra, studenta la Psihologie.
Ni s-au alaturat deoarece timp de trei ani au mers pe cont propriu, plictisindu-se prin Grecia, în timp ce babalâcii le povesteau peripetiile prin care treceau în drumul lor prin Grecia, Turcia, Muntenegru si Croatia. Asa ca s-au hotarât sa mearga cu babalâcii.
Cred ca atmosfera din grupul nostru cu tenta antica si pisaloaga a fost pe placul lor, deoarece ultimele patru excursii, doua în Turcia, una în Croatia (cumulata cu doua zile în Slovenia si o alta zi în Venetia) si una in Italia (Roma, Pompei, Caserta, Sorrento, Insula Capri, Coasta Amalfi) au fost efectuate alaturi de babalâci.
Am fost aceleasi doua masini ca în primul serial (episoadele 1-16) iar traseul a fost stabilit de-a lungul celor zece zile astfel încât sa cuprinda atât relaxare cât si vizitarea unor obiective turistice si istorice. Si sa stiti ca am avut de vizitat, nu gluma:
- 2 zile Istanbul
- 2 zile Capaddocia
- 5 zile Antalya
- o zi Pamukkale (da, din nou Pamukkale)
Rezervari
(camera de 3 persoane):
Istanbul – Chora Guesthouse 130 euro (2 nopti, 65 euro/noapte, mic dejun inclus, parcare gratuita, wi-fi gratuit) – recomand doar persoanelor care nu sunt pretentioase si nu sunt prea ponderabile; hotelul este basic însa avantajul lui este situarea în centrul istoric al Istanbulului
Goreme – Ufuk Hotel Pension 60 euro (2 nopti, mic dejun inclus, parcare gratuita, wi-fi gratuit). Aici am rezervat mai multe tipuri de camere: Cave room (38 euro/noapte), Standard room (33 euro/noapte), Family room (30 euro/noapte) – recomand cu caldura
Antalya – Sea Side Hotel 275 euro (5 nopti, 55 euro/noapte, mic dejun inclus, parcare gratuita, wi-fi gratuit) – recomand cu caldura
Pamukkale – Ozbay Hotel 35 euro (o noapte, mic dejun inclus, parcare gratuita, wi-fi gratuit) – recomand cu caldura
Canakkale – Konak Hotel 63 euro (o noapte, mic dejun inclus, parcare gratuita, wi-fi gratuit) – nu (mai) recomand; hotelul are nevoie de renovari generale; am prins aici si cutremurul din iulie 2015 si am crezut ca ne ramân oasele pe acolo…
Traseul general a fost urmatorul: Târgoviste – Giurgiu – Ruse – Vama Hamzabeyli – Edirne – Istanbul – Ankara – Nevsehir – Goreme – Aksaray – Konya – Manavgat – Antalya – Denizli – Pamukkale – Canakkale – Edirne – Ruse – Târgoviste. In total am strabatut dus-întors 3400 km.
Obiective turistice vizitate
- Istanbul: Piatra Milion, Basilica Cisterna, Marele Bazar, Apeductul lui Valens, Moscheea Sehzade, Moscheea Suleymaniye, Sfânta Sofia, Moscheea Albastra, Hipodromul cu cele doua obeliscuri si sarpele de arama, Palatul Topkapi si Haremul, Yeni Camii (New Mosque), Podul Galata, Turnul Galata, Bazarul de Mirodenii, Parcul Gulhane
- Capadoccia: orasul Goreme cu Parcul National Goreme, Orasul-cetate Cavusin, Cetatea Uchisar, Orasul subteran Derinkuyu
- Caravanseraiul Sultanhani pe drumul spre Antalya
- Antalya: orasul vechi
- Pamukkale si orasul antic-spa Hierapolis
Mai fac patru recomandari (pe care probabil le stiti deja):
- în Turcia aveti nevoie de pasaport, valabil cel putin 6 luni pâna la expirarea lui
- pe cartea verde a asigurarii RCA sa nu aveti barata cu / sau cu X casuta unde scrie TR
- asigurari de sanatate (nu sunt scumpe – 20-25 lei de persoana pentru 50.000 euro asigurati – poate nu veti avea nevoie de ele dar nu se stie niciodata)
- daca ati facut ITP-ul autoturismului, sa aveti la voi si hârtia format A4 scrisa în limba engleza, eliberata de ITP
Traversarea Bulgariei si vigneta pentru 7 zile
Având experienta anterioara cu Turcia, am traversat foarte repede Bulgaria pe traseul cel mai scurt cu putinta, strabatut în aproximativ 5 ore (cu o pauza de mic-dejun): Ruse – Razgrad – Targovishte – Yambol – Elhovo – Lesovo – punctul de granita Hamzabeyli.
Sa nu uitati sa cumparati vigneta pentru 7 zile de la chioscul aflat imediat dupa granita pe partea stânga sau din benzinarii – Shell, OMV, Lukoil – deoarece la granita cu Turcia vamesii bulgari sunt disperati sa verifice existenta vignetei.
Unii turisti cumpara doua vignete, pentru doua saptamâni consecutive (sa scrieti pe un biletel zilele de intrare si de iesire din Bulgaria; vignetele se pot plati si în lei românesti), pentru a nu mai avea de-a face la întoarcerea din Turcia cu individa smechera de la Lukoil-ul din vama bulgareasca de la Hamzabeyli, care vinde vignete si cu 10 euro, în loc de 5 euro, românul neavând de ales…
La Hamzabeyli am tras masinile pe dreapta si am schimbat primii euro în magazinul soferilor de TIR (de fapt este un duty-free – Setur DutyFree).
Peste o jumatate de ora ajungeam în Edirne, de aici am intrat pe autostrada si dupa 2 km strabatuti pe autostrada, chiar în fata primelor case de taxare am tras din nou pe dreapta, am traversat pe jos cu grija autostrada si am cumparat stickerul HGS.
Turcia si stickerul HGS pentru autostrazi
Pentru cumpararea lui aveti nevoie de pasaport, talonul masinii, bani cash, de preferinta lire turcesti (din vama Hamzabeyli sau de la o casa de schimb valutar din Edirne) sau card bancar.
Cu acest sticker se merge pe autostrazile din Turcia (în costul lui intra si traversarea unuia din cele doua poduri din Istanbul peste Strâmtoarea Bosfor, Bogazici si Fatih Sultan Mehmet, poduri care fac legatura între Europa si Asia). Daca nu aveti treaba cu autostrazile, acest sticker nu este necesar.
Daca uitati sa achizitionati acest sticker, barierele vor face galagie (numarul de înmatriculare al masinii va fi introdus într-o baza de date), nu veti pati nimic, dar aveti voie ca în termen de 7 zile sa-l achizitionati de la oricare oficiu postal (PTT – cu lire turcesti sau card bancar).
Stickerul costa 5 lire si fiecare turist îl încarca cu o suma oarecare (10, 20, 30, 40, 50 lire etc).
Noi l-am încarcat cu 30 de lire, deoarece atât am considerat ca este de ajuns pe autostrazile pe care urma sa mergem: Edirne – Istanbul – Ankara si portiunea Aydin – Izmir.
Cu stickerul lipit pe parbriz (eu nu l-am lipit, l-am tinut cu mâna pe parbriz), camerele de supraveghere au comutat semafoarele pe culoarea verde si ne-au dat liber spre Istanbul (în partea stânga a semafoarelor aveti un ecran electronic pe care se afiseaza câti bani mai aveti pe sticker).
Intrarea în Istanbul
Drumul excelent, mai ca zburai pe autostrada perfecta, pâna la un moment dat când, cu vreo 40-50 km în apropiere de Istanbul, din dreapta apare un alt drum care se lipeste de autostrada si în loc de doua benzi aceasta se transforma în autostrada cu trei benzi.
Peste vreo 10 km un alt drum s-a “lipit ” la autostrada, asa ca aceasta s-a transformat în patru benzi de sens.
Incetul cu încetul traficul a început sa creasca (si tensiunea soferilor, of course) astfel încât în apropierea intrarii în metropola ritmul cardiac a început sa înregistreze valori maxime în momentul în care am constatat ca de fiecare parte a autostrazii se aflau… 6 (sase) benzi de circulatie, o adevarata nebunie nu alta!
Pierduti de-a binelea în oceanul de masini de toate soiurile (de la motorete pâna la tiruri), am reusit sa tragem cu ochiul la blocurile magnifice, de 20-30 de etaje prin care Istanbulul îsi face prezenta intrarea dinspre Europa.
Florione era omul cu GPS-ul, asa ca am încercat din rasputeri sa nu-i pierd numarul de înmatriculare din vedere.
Am uitat sa va spun ceva despre soferii turci: daca gasesc 5 metri liberi între doua masini, se instaleaza cu nonsalanta în acest spatiu micut, fara sa semnalizeze, asa ca trebuie sa fii cu nervii tari ca nu cumva sa te pupi cu fundul masinii din fata.
Noroc cu walkie-talkie deoarece comunicam din suta în suta de metri atunci când trebuia sa schimbam banda de mers sau sa raspundem afirmativ la întrebarea pusa din ce în ce mai des de cei aflati în masina din fata: “Ne vedeti?” 🙂 .
O cunostinta povestea cum într-o calatorie facuta la Istanbul nu reusea sa mentina distanta fata de masina cu GPS-ul (tot doua masini au fost si ei) iar atât soferul cât si sotia acestuia, în disperare de cauza, deschisesera geamurile si scotând amândoi capsoarele românesti pe fereastra zbierau la ceilalti soferi aflati de o parte si de alta a masinii lor: “Please, please, please! Please, please, please!” 🙂 , adica în traducere libera: nu va interpuneti între noi si masina din fata noastra!
In ceea ce ma priveste, l-am pierdut pe Florione de câteva ori însa walkie-talkie-ul îsi facea cu brio datoria, mai ales când dupa vreo ora de nervi, o extensie a autostrazii ne spunea s-o luam la dreapta spre cartierul Sultanahmet.
Istanbul – cartierul Sultanahmet
Gata, am scapat! Ba nu, nene, acum urma calvarul: mergeai 5 metri si apoi stop. Inca cinci metri si apoi stop, asa ca peste înca o ora si ceva reuseam sa deslusim marea Moschee Albastra, obiectiv care stiam noi ca se afla în apropierea hotelului rezervat din timp.
“Bai, ce misto e! Superb! Superb!” auzeam în walkie-talkie vocea entuziasmata a Alexandrei, profa de istorie, însa bietii soferi numai la asta nu se gândeau, la superbitatea peisajului otoman, deoarece nu aveau voie sa priveasca nici în dreapta si nici în stânga si nici macar sa traga cu coada ochiului la magnificele monumente, din cauza aglomeratiei imposibil de descris în cuvinte.
Trecând de Moscheea Albastra, drumul a început sa se îngusteze brusc, au aparut o groaza de restaurante si mici magazine, basca pe mijlocul drumului erau instalati niste soldati rutieri confectionati din tevi de fier, care delimitau fiecare banda de mers.
La capatul acestui drum aflat chiar în apropierea zidurilor imense ale Palatului Topkapi, Ioana, individa din GPS, insista cu nonsalanta ca am ajuns în fata hotelului (“Ati ajuns la destinatie! Ati ajuns la destinatie!”).
Destinatie pe care nu o puteam dibui în harmalaia de afara si în claxonatul insistent al soferilor care scotând capul tuciuriu pe geam zbierau la noi ca le-am blocat calea si ca doreau sa merga mai departe, dar si în harababura pietonilor aflati pe strada, pietoni care mergeau pe unde vroiau muschii lor, inclusiv prin fata masinilor.
Unui turc i s-a facut mila de noi, ne-a lasat sa tragem pe dreapta în fata magazinului sau (bineînteles cu scopul vadit de a-i multumi cumparând ulterior ceva din magazin) iar Florione cu Mihai dar si cu traducatorul oficial al grupului în aceasta excursie, Luisza, o pustoaica superba care vorbeste o engleza perfecta si eleganta, au plecat cu turcul sa descopere hotelul.
Nu au avut un succes deosebit deoarece fiecare din cei întrebati îsi urmarea interesul propriu, spunând ca nu cunosc niciun hotel cu cel cautat de noi, însa daca nu-l vom gasi sa-i cautam pe ei, deoarece ne vor caza în hotelul lor, hotel care, of course, era cel mai ieftin din Istanbul.
In fine, dupa vreo 20 de minute de cautari, turcului îi vine inspiratia sa sune la hotel (noi de ce nu ne-om fi gândit la asta?) si dupa alte zece minute soseste si proprietarul hotelului, pe jos, îndemnându-ne sa-l urmam, el pe jos, noi în masini, deoarece hotelul se afla în apropiere.
Dupa câteva manevre soferistice mai complicate, am întors masinile si ne-am trezit în scurt timp în fata hotelului, care se afla doar la 200 de metri de locul în care ne oprise domnisoara Ioana-GPS.
Sa stiti ca în cartierul Sultanahmet veti gasi o adevarata harababura (“harababura” vine din limba turca: “ana babulla”, dar asa rastalmaceste românul cuvintele straine) de stradute si de hoteluri mici.
Deoarece este cartierul istoric al Istanbulului, toata lumea de pe Terra vrea sa se cazeze aici, pentru a fi mai aproape de obiectivele istorice.
Hotelul Chora Guesthouse si “parcarea”
In fata hotelului am dat de alta belea: straduta care trece prin fata hotelului se înfunda câtiva metri mai încolo în dreptul unei terase abrupte, la baza acestei terase aflata vreo la 10-15 metri adâncime trecând drumul care urmareste zidurile Palatului Topkapi.
Aceasta strada care se înfunda era ticsita de masini si reprezenta “parcarea” mai multor hoteluri aflate în zona iar eu rezervasem si doua locuri de parcare în fata hotelului.
Am tras câteva reprize de cearta cu proprietarul hotelului, care ne trimitea la o parcare aflata în vale, parcare care costa “doar” 15 lire pe zi de masina (30 lire pentru doua nopti), fata de ceea ce rezervasem.
Pâna la urma s-a eliberat un loc pe strada iar Florione a reusit sa parcheze masina chiar în fata treptelor hotelului.
Pe a mea am lasat-o la coltul unei cladiri, pe un loc de parcare ce apartinea unei altei persoane care la rândul ei a facut galagie, în fine, sub amenintarea unui review cu nota 1, proprietarul m-a rugat sa-i dau cheile masinii, spunându-mi ca o va parca el, imediat ce se va elibera un loc pe strada.
Hotelul este Chora Guesthouse si îl recomand doar persoanelor care vin la Istanbul fara masina, persoanelor care nu sunt prea pretentioase dar si persoanelor care nu sunt prea poderale. De ce?
Uite de ce: camerele sunt liliputane, baia este liliputana, totul este liliputan, un simplu dus în care abia daca ai loc sa te întorci, o chiuveta care arata de parca ar fi o jucarie pentru copii, în fine o persoana corpolenta nu se poate odihni aici.
Noi am ales acest hotel deoarece se afla în inima centrului istoric al metropolei, de fapt pâna la Moscheea Albastra, primul obiectiv mai apropiat de hotel, faceai cam 4-5 minute de mers pe jos si, repet, noi am cautat doar sa punem capul pe o perna si sa putem face un dus.
In fine, am reusit sa urcam bagajele în camerele liliputane, am facut un dus în baia liliputana, am coborât scarile liliputane, am lasat cheile masinii la proprietar (într-adevar când ne-am întors din prima vizitare a orasului, pe la orele 23:30, am gasit masina bine mersi în “parcare” – de fapt proprietarul mutase un frigider stradal ca sa faca loc uriasului Chevrolet Spark al meu), apoi am tulit-o spre vizitarea marii metropole.
Primul contact cu Istanbulul
Pe la ora 18:00, din trei miscari stânga-dreapta-stânga ne gaseam total dezorientati în Parcul Sultan Ahmet, parc care desparte cele doua monumente de renume mondial aflate sub tutela UNESCO: Moscheea Albastra (Moscheea Sultan Ahmet) si Sfânta Sofia (Ayasofya – în limba turca), doua surori aflate fata în fata, doua surori care au stat marturie timp de sute de ani la viata tumultoasa a metropolei istorice.
Sa va mai spun ca la vederea celor doua monumente uriase inimile ni se facusera cât un purice, batând cu putere, gata-gata sa ne sparga piepturile? Sa va mai spun ca paseam timorati pe strazile încarcate de istorie ale vestitului oras?
Ca eram derutati complet la vederea atâtor minunatii, ca nu stiam pe unde s-o luam, ca ne simteam mici de tot într-un oras ce fremata de istorie pura, ca eram înconjurati de o babilonie umana, în mijlocul a 13 milioane de locuitori (recensamânt 2012) si a 8 milioane de turisti (anul 2011) sositi aici din întreaga lume si având un singur tel: sa se afle acolo, în acel moment, pentru a respira aerul Istanbulului?
Nu va mai spun. Asa ca începând cu episodul viitor veti citi un mini-serial dedicat metropolei dar veti citi si despre peripetiile unor români, oameni simpli, aflati acolo în descoperirea marelui oras, peripetii care au început cu Piatra Million si s-au terminat în seara zilei urmatoare cu un balik mâncat la baza Podului Galata.
Surse folosite:
- am folosit doua fotografii de pe blogul lui Nickro, blog pe care va recomand din inima sa-l cititi. Nickro este foarte meticulos si îsi pregateste foarte bine excursiile (spre deosebire de mine…) si va puteti delecta cu doua articole foarte bine documentate despre Istanbul, articole care acopera multe obiective turistice la care eu nu am ajuns din lipsa de timp. In aceste articole veti gasi foarte multe fotografii de calitate. In ceea ce ma priveste, sunt sigur ca voi mai fura fotografii de pe blogul lui, am de unde alege, slava Domnului ! 😛
Florin, multumesc pt. mentionare, abia astept continuarea relatarii expeditiei voaste istanbuliene :)! Istanbulul e un oras maret, merita stradaniile turistice :)! Scrii cu mult har, ai talent de povestitor, poate bagi episoadele mai des:)!
Istanbuliana noastra o sa aiba cam 5 episoade, în care voi înghesui tot ce am vizitat în Istanbul. Mereu îmi propun sa scriu mai des si niciodata nu reusesc (viata la tzaranoaia, jobul etc).
Acum, minune mare, am finalizat episodul 2, pe care îl voi urca vineri sau sâmbata. Asta nu ar fi nimic însa eu sunt speriat de faptul ca scriu foarte greu si foarte rar, ca nici macar nu am terminat cu Turcia (mai am o groaza de articole – vreo 15 la numar) si asteapta la rând articole despre calatoriile în Muntenegru, Croatia, Slovenia si Italia… si au cam trecut anii de când am fost pe acele meleaguri si am cam uitat cum a fost si trebuie sa tin cititorii în priza, aceasta fiind esenta unui blog de travel.
Noroc cu fotografiile care ma ajuta sa reconstitui “filmul” trecerii mele pe acolo.