Turcia altfel 16 – Hierapolis orasul-spa

Sus, pe platou, toata lumea la panou!

Dupa ce ai terminat cu dealul de bumbac de la Pamukkale, odata ajuns sus pe platou te astepti sa vezi niste ruine si ceva pamânt sterp.

Nu, nene, nici vorba de asa ceva!

Mai întâi te întâmpina un chiosc cu racoritoare, apoi niste chestii cu mâncare de tip McDonalds si foarte multe pliante publicitare, pliante care nu prea au legatura cu orasul antic, majoritatea referindu-se la beneficiile cutare pe care le vei obtine îmbaindu-te în piscina termala a hotelului cutare din Pamukkale sau Karahayit.

Lânga acest chiosc sta bine înfipt în pamânt un panou pe care se poate vedea o reconstituire excelenta a unuia din cele mai faimoase orase-spa ale antichitatii, orasul antic Hierapolis.

Deoarece orasul antic Laodiceea era cel mai tare din parcare din zona, Eumenes al II-lea, regele Pergamului, s-a hotarât sa ridice în jurul anului 190 î.Chr. un oras mai mare si mai frumos decât Laodiceea.

Numele orasului ar proveni de la Hiera, sotia fondatorului legendar al Pergamului, Telephus, fiul lui Hercule (va reamintesc ca “polis” înseamna “oras”, în limba greaca).

Tot în limba greaca, “hierapolis” înseamna “orasul sfânt”.

De ce? Habar nu am. O fi din cauza Sfântului Apostol Filip? Sau a Sfântului Apostol Bartolomeu? Nu stiu.

Pe platou va asteapta o oaza de verdeata, leandri si palmieri

Vorbeam mai sus de ruine si pamânt sterp. Uitati de acest lucru!

Pasim pe o alee formata din scânduri, alee strajuita de o parte si de alta de leandri de culoare alba sau roz.

In partea stânga a aleii se pot vedea bazinele naturale de travertin (unele cu apa termala, altele secate) si un parculet foarte frumos si umbros.

In partea dreapta avem o alta alee formata din dale de piatra, dar avem si ruinele orasului antic, strajuite de pini înalti spre dealul cu iarba de culoarea spicului de grâu.

Noi am luat-o mai întâi spre parculet, un parculet bogat în verdeata, cu multi copacei si palmieri, bine amenajat cu alei pietruite, cu bancute, cu un bazin cu apa termala si un chiosc cu racoritoare (se vede folosirea cu cap a fondurilor obtinute de la UNESCO).

Aici am stat ceva timp, admirând travertinele naturale si valea adânca ce ni se casca în fata, putând vedea de sus chiar si drumul expres ce ducea spre Salihli si apoi spre Balikesir.

La Salihli se afla un oras legendar, Sardis, capitala regatului Lydia, condus de Cyrus cel mare – vedeti episodul din Templul Zeitei Artemis din Efes.

Ne-am zbenguit nitel prin parculet si ne-am plimbat cu picioarele goale prin apa bazinului (are o adâncime de 30-40 cm).

De la parculet am luat-o înainte spre necropola orasului, necropola care se întinde cât vezi cu ochii pâna în apropierea intrarii de nord de la Pamukkale.

De la aceasta necropola care are o lungime de 1,5 kilometri, se începe practic vizitarea orasului antic Hierapolis.

Hierapolis necropola

Aceasta necropola foarte întinsa are în componenta ei cam 1500 de sarcofage daltuite în piatra (este una din cele mai bine conservate necropole din Anatolia), sarcofage asemanatoare cu cele de la Aphrodisia.

Cel mai faimos sarcofag nu este cel al vreunei celebritati locale sau al vreunui conducator al orasului, ci este sarcofagul unui… morar, pe numele lui Marcus Aurelius Ammianos.

Pe acest sarcofag a fost sculptat cel mai vechi exemplu cunoscut de mecanism cu manivela si tija ce utiliza forta apei curgatoare, folosit în principal ca moara pentru macinat grâne dar si ca mecanism pentru taiat blocuri de piatra sau marmura.

Am mers câteva sute de metri spre intrarea de nord, am admirat arcele uriase ale Bailor de Nord, apoi ne-am întors spre o poarta romana monumentala, numita Poarta lui Domitian sau a lui Frontinus, deoarece a fost construita de proconsulul roman Julius Frontinus în onoarea împaratului Domitian.

Hierapolis poarta lui Frontinus si strada Frontinus

Dincolo de poarta am pasit pe un adevarat bulevard ce servea drept strada principala a orasului, strada Frontinus (sau strada coloanelor), lunga de 1.2 km si larga de 14 metri.

Odinioara, strada era pavata cu bucati mari de marmura, având trotuare pe ambele sensuri de mers si canalizare pe mijlocul ei, strada ce ducea pâna la intrarea de Sud de la Pamukkale, la o alta poarta romana, poarta care ducea la rândul ei spre orasele antice Laodicea si Colossae.

Intre aceste doua porti se mai afla o poarta, numita Poarta Bizantina, construita în sec 6 d.Chr cu blocuri din vechea Agora.

Partea stânga a strazii Frontinus era portiunea cea mai populata cu diverse cladiri, monumente, case, magazine si depozite de marfuri.

In anul 17 d.Chr un cutremur puternic a distrus aproape în totalitate orasul.

In anul 60 d.Chr alte cutremure au distrus ceea ce mai ramasese din el, asa ca autoritatile romane au hotarât sa reconstruiasca orasul din temelii.

Foarte multi împarati, începând cu Tiberius, Nero, Hadrian, Septimius Severus, Caracalla si terminând cu ultimul împarat care a vizitat Hierapolisul, Valens, au tot încercat sa-l reconstituie.

Hierapolis nimphaeum si latrinele

Epoca de aur a orasului s-a învârtit în jurul anului 125 d.Hr. atunci când foarte multi oameni au sosit aici pentru tratamente balneare si se presupune ca orasul avea în acel moment peste 100.000 de locuitori.

Tot ceea ce vedeti astazi este rezultatul acelor încercari de reconstruire.

Calatorul care pasea prin Poarta lui Frontinus avea în partea stânga uriasa Agora a orasului.

In fata ei se aflau latrinele, lungi si încapatoare pentru toata lumea, urmate de un Nimphaeum la fel de lung, numit Nimphaeumul Tritonilor, lung de 65 de metri (o fântâna publica cu sculpturi; mai exista un Nimphaeum mai încolo, aflat în fata Templului lui Apollo).

Noi ne-am plimbat pe Strada lui Frontinus, admirând diversele constructii ramase în picioare, am trecut pe sub Poarta Bizantina (unde ne-am pus coarne unii altora) si apoi ne-am îndreptat spre ramasitele Templului lui Apollo.

Hierapolis teatrul

De aici a început urcusul unei movile mari, ce ducea spre teatrul antic. Teatrul este conservat neasteptat de bine si ne-a impresionat prin somptuozitatea lui.

In arsita dupa-amiezii erau o groaza de turisti care se plimbau de colo-colo, pe sus, pe trepte sau se asezau pe fotoliile din piatra, în loje sau pe scaunele simple.

Teatrul putea gazdui aproape 15.000 de spectatori si a fost adus în forma pe care o vedem astazi de împaratul Severus în anul 206 d.Chr.

Hierapolis martyriumul Sfântului Apostol Filip

Cum iesiti de la teatru, cine doreste o ia în partea dreapta pe poteca care duce la Martyriumul Sfântului Apostol Filip (spre rusinea mea, nu l-am vizitat).

Martyriumul se afla la vreo 500 de metri de teatru si este o biserica bizantina cu o arhitectura mai ciudata, construita în sec V d.Chr. Biserica are o forma octogonala, în interiorul unui patrat aflându-se un cerc cu diametrul de 20 de metri.

Cele opt camere dreptunghiulare care alcatuiau aceasta biserica ciudata pot fi vazute si astazi (vedeti reconstituirea).

Martyriumul a fost distrus în secolul al VII-lea de un cutremur, urmat apoi de un incendiu care a facut praf si pulbere acoperisul din lemn.

Sfântul Apostol Filip (praznuit pe data de 14 noiembrie) este unul dintre cei doisprezece apostoli. Era originar din Betsaida Galileii si era cel de-al treilea Apostol chemat de catre Iisus.

Dupa Rastignire, Sfântul Filip a propovaduit credinta crestina în Asia Mica.

In Hierapolis a sosit împreuna cu sora sa Mariamne (Mariana) si cu Sfântul Apostol Bartolomeu (tot un apostol din grupul celor 12 apostoli apropiati de Iisus).

A fost martirizat aici, la Hierapolis, în anul 80, la vârsta de 87 de ani, fiind batut cu pietre si rastignit cu capul în jos, împreuna cu Mariamne si Bartolomeu, deoarece omorâsera un sarpe urias, adorat de locuitorii orasului Hierapolis (cultul sarpelui era în mare voga pe atunci).

In timpul rastignirii celor trei a izbucnit din senin un cutremur, pamântul a crapat si i-a înghitit pe judecatorii care i-au trimis la rastignire.

Oamenii s-au speriat si i-au dezlegat pe cei trei, însa Sfântul Apostol Filip murise deja.

Sfântul Apostol Bartolomeu a plecat în India apoi în Armenia, tara unde a si fost martirizat peste câtiva ani.

Multa vreme s-a crezut ca martyriumul a fost construit deasupra mormântului apostolului, însa în vara anului 2011 o echipa de arheologi italieni condusa de profesorul Francesco d’Andria a descoperit la 40 de metri de martyrium o mica bisericuta bizantina ce continea sub o dala grea din piatra mormântul sfântului.

Aici apare o contradictie deoarece moastele sale s-ar afla la Roma de foarte multa vreme, în basilica Sfintii Apostoli. Dumnezeu stie care o fi adevarul!

Hierapolis Plutonium sau Poarta lui Pluto

Aceeasi echipa de arheologi a descoperit sub Templul lui Apollo o grota unde se afla odinioara “Plutonium” sau “Poarta lui Pluto” (Pluto era zeul mortii la romani, înlocuit mai târziu cu Hades), adica ceea ce se credea a fi Poarta catre Iad (probabil din grota iesea dioxid de carbon, gaz otravitor).

Ulterior, aceasta poarta a fost acoperita cu pietre în timpul crestinismului.

Hierapolis Piscina Cleopatrei

De la teatru am coborât spre Piscina Cleopatrei.

Aceasta piscina, plina cu bolovani si coloane prabusite de la desele cutremure din zona (atentie la picioare, cei care doriti sa faceti baie aici!), reprezinta o forma moderna a ceea ce au fost odinioara bazinele termale.

Fostele bazine termale se aflau pe locatia actuala a Muzeului din Hierapolis, la constructia lor folosindu-se bucati mari de pietre, frumos fasonate, fara a se utiliza mortar între ele.

Pe lânga piscina si palestra (loc folosit pentru gimnastica) aveau, daca cumva ati uitat, frigidarium, tepidarium si caldarium.

Deoarece terenul s-a tot reasezat între timp, Piscina Cleopatrei a fost construita pe alte bai romane, mai noi, si se presupune ca apele bogat mineralizate din ea te întineresc cu vreo 50 de ani.

Noi nu am încercat aceasta reîntinerire, parte si din cauza pretului exorbitant, 33 lire pentru doua ore de balaceala, parte si din plictisul si oboseala acelei ore înaintate ale amiezii (va reamintesc ca veneam de la Aphrodisias).

Nu mai descriu beneficiile îmbaierii în aceasta piscina, deoarece sunt prea multe si o sa dati cu totii navala acolo, spre bucuria turcilor ca mai pot fraieri niscaiva români.

Piscina a fost construita în ideea unei oaze cu palmieri aflata în mijlocul desertului.

Este împrejmuita cu gard din plasa iar accesul în interior este liber.

Puteti fotografia în voie, va puteti plimba pe unde doriti, puteti lua masa la unul din cele doua restaurante, puteti bea o cafea, un ceai sau ceva racoritor, puteti cumpara diverse lucruri sau suveniruri, însa daca doriti sa faceti baie în piscina trebuie sa platiti.

Pe niste panouri vi se explica în mai multe limbi de circulatie internationala ce minerale contin apele fierbinti si ce beneficii puteti obtine de pe urma îmbaierii în piscina.

Aveti cabine pentru schimbarea hainelor, un parculet, banci pe care sa va asezati dar si o chestie foarte nostima, “Doctor Fish”, acei pestisori care va ciugulesc picioarele timp de 20 de minute, eliberându-va de toate reziduurile aflate pe talpi si cele aflate între degetele picioarelor. Aceasta distractie va costa 35 de lire turcesti.

Hierapolis muzeul si coborârea

Dupa ce iesiti de la Piscina Cleopatrei, urmeaza Muzeul din Hierapolis.

Nu va speriati de militarii aflati la intrare, nu este o unitate militarizata, este doar un obiectiv de maxim interes turistic si de aceea trebuie supravegheat ca atare.

Noi nu am intrat, am ocolit usor spre dreapta, am vizitat câteva arce spectaculoase din piatra, apoi ne-am reîntors pe vechiul traseu.

Mare greseala! Nu faceti ca noi!

Cum se termina muzeul, luati-o imediat la stânga, pe alee, deoarece veti vedea travertinele naturale, travertine care au fost ascunse privirii de zidul alb de travertin aflat la urcarea pe deal, daca ati urcat pe traseul ce presupune intrarea din oras (în articolul anterior, cel referitor la Pamukkale, v-am spus ca este vorba de trei intrari).

Vizitati aceste travertine apoi dumneavoastra decideti daca va continuati drumul si iesiti prin poarta construita de romani la iesirea de Sud sau va întoarceti si coborâti dealul cu picioarele goale, desfatându-va cu apa termala.

Daca aveti chef, timp si rabdare, am facut un filmulet de 25 de minute cu coborârea de la Pamukkale, de sus, de pe platou, pâna jos, la intrarea dinspre sat.

A doua zi am servit micul dejun pregatit de gazdele noastre, într-o atmosfera vesela, pigmentata cu remarcile lor la adresa lui Gica Hagi si a lui Gica Popescu.

Am plecat cu parere de rau de aici si cu speranta revederii în anii urmatori.

Am luat-o pe drumul expres ce duce spre Balikesir, printr-un peisaj fantastic, o vale strajuita pe ambele maluri de munti semeti, încât îti venea sa pui masina pe pilot automat, sa-ti încrucisezi bratele si sa privesti fascinat la maretia naturii înconjuratoare.

Am ajuns si la Salihli însa nu ne-am abatut spre Sardis din cauza Ioanei-GPS care ne-a spus s-o tinem tot înainte într-o intersectie formata din patru cercuri uriase, intersectie copiata parca din filmele americane.

In fine, dupa alte peripetii (dorind sa scurtam o portiune din drum, am nimerit pe niste coclauri, într-un sat uitat de lume prin munti), spre seara am ajuns la Canakkale, la Hotelul Konak.

Din nou la Canakkale: amurg-shopping, night-shopping si morning-shopping

Am urcat bagajele în camere si am zbughit-o care încotro la shopping prin frumosul oras, cheltuind ultimele lire pe tot felul de chestii, pentru a ne da mari în fata rudelor si prietenilor ca am fost prin Turcia.

Dupa sesiunea de amurg-shopping bineînteles ca a urmat sesiunea de night-shopping.

Dar credeti ca s-a terminat aici? Nu, nene, toata noaptea populatia de sex feminin s-a zvârcolit în asternuturile pufoase, plimbând prin fata ochilor deschisi imagini de cosmar de genul:

• “Ah, daca as fi luat si tricoul acela cu AC/DC!”
• “Ah, daca as fi luat narghileaua aia albastra, care-mi facea cu ochiul! Daca o fi luat-o cineva între timp? De unde mai gasesc eu una ca aia?”
• “Dar setul acela de cafea, rosu, împestritat cu galben si albastru, nu era mai potrivit pentru un cadou? Sa vezi ca mâine n-o sa-l mai gasesc acolo!”,

semn ca “noaptea devoratoarelor de cadouri” s-a transformat în “noaptea devoratoarelor de shopping” asa ca a doua zi a urmat o noua sesiune de shopping si anume morning-shopping.

Sesiunea de morning-shopping s-a prelungit nefiresc de mult si abia la ora 10:40 pozitionam masinile pe feribot, acest lucru vazându-se la întoarcerea în România, când în loc sa ajungem seara, am ajuns dincolo de miezul noptii (drumul Canakkale – Bucuresti se face dintr-o bucata, fara oprire intermediara pentru somn).

In episodul viitor veti citi despre Moscheea Selimiye din Edirne, moschee care are cele mai înalte minarete din Turcia.

Cât de înalte? Nu va spun, pentru a pastra surpriza în articolul urmator. Va rog sa nu ma trageti de limba. Aveti putintica rabdare turcaletilor care sunteti sau care este!

Cum se ajunge la Pamukkale:

• cu autocarul: cu orice excursie organizata luata din Kusadasi, Bodrum, Marmaris sau Fethiye
• cu masina personala: cautati orasul Denizli si apoi Pamukkale
• cu avionul – aeroportul Denizli Cardak (aflat la 50 km de oras) si apoi luati domusuri sau autocare care fac transferul spre Pamukkale

Surse folosite:

– wikipedia – fotografia Sfântului Apostol Filip si mecanismul cu manivela si tija

– amfostacolo.ro – fotografia cu mormântul Sfântului Apostol Filip

– http://www.itlab.ibam.cnr.it/ – reconstituire martyrion

Un tur virtual 3D excelent puteti vedea aici.